Eminescul văzut de Eminescu. Eminescu privindu-se ȋn oglinda textului tipărit pentru prima dată. Un acteon vȋnat de proprii lui cȋini. După spusele lui Maiorescu, cartea a fost gândită în aşa fel încât să apară de Crăciun, cu scopul de a-i face o surpriză autorului, ştiind că proiectul iniţial luase sfârşit pe neaşteptate. Din nefericire, Eminescu nu a fost impresionat de volum, ba mai mult de atât, i-a insinuat iritare, trântindu-l de podea. De-atunci se tot aude că ''Emineasca e o limbă moartă'' – Iniţial, volumul s-a numit: ''ANUL EMINESCU''. Apoi, a devenit '' De la EminESCU la EminESCU'', urmărind, pas cu pas, drumul urmaşilor bijutierilor din cartierul Gutenberg. Şi uneori am crezut că emineasca e o limbă moartă. Alteori aveam impresia că sunt ultimul vorbitor de eminească. Pȋnă cȋnd am descoperit, sub luminile curcubeului, urme de paşi pe nisip. Nisipul mişcător al cuvintelor călătoare. Păşind fără stele polare şi privind deşertul de cuvinte din punctul de vedere al unui cititor grăbit. Ȋndrăgostit şi dez-ȋndrăgostit. Şi iar, recitindu-l pe Eminescu, şi regăsind această oază ca o insulă plutitoare pe un ocean ȋnvolburat. Eminewscu ne-a fost dat ȋn pază, iar Eminescul ne-a fost dat să-l trăim.