Iniţial, volumul s-a numit: ''ANUL EMINESCU''. Abia mai tȋrziu am căutat urmele limbajului poetic eminescian rămase ȋn limba română actuală. Şi uneori am crezut că emineasca e o limbă moartă. Alteori aveam impresia că sunt ultimul vorbitor de eminească. Pȋnă cȋnd am descoperit, sub luminile curcubeului, urme de paşi pe nisip. Cartea este un dialog despre limba eminească, un dialog purtat ȋn eminească, despre un Mihai Eminescu la 175 de ani de nemurire. Ȋn ''Luceafărul'' are loc o repetată trecere ȋn Dincolo şi Dincoace. Sunt atat de multe de spus despre Valea Plȋngerii, locul unde Eminescul se ȋncă mai vede ȋn lumină de OLO. ''Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea! Când străbat aceştia Valea Plângerii*, o prefac într-un loc plin de izvoare şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări.'' (Psalmii) Limbajul eminescian se orientează spre propria lui organizare. Este un limbaj poetic care pune accentul pe rime, pe propria lui organizare ritmică, pe modul cum se spune. Emineasca este o limbă care comunică emoţii nu numai la nivelul cuvintelor alese, ci şi la nivelul suprasegmental. Indiferent că este vorba despre unități suprasegmentale extensive sau despre unități intensive, orice unitate prozodică din limba lui Eminescu aparţine vorbirii populare, de aceea emineasca este o limbă vorbită, o limbă care trebuie ascultată şi trebuie rostită. Doar Astfel poezia lui Eminescu poate fi retrăită.