La Șăzătoare fiecare Hongoro-mongoro-Bongoro-șongoro povestea prin ce trecea, ăla că s-a certat cu nevasta, ăla că a fost la treierat șî i s-a părut un șarpe șî când s-a dus nevastă-sa să vadă era o bâtă, ăla că s-a luat la bătaie cu unu pe o ceașcă de rachiu, fiecare povestea ce-i plăcea. Miezu' distracției erau Gicu a lu' Pascu cu nevastă-sa, Florica. Ea spunea de el șî el de ea; că a căzut Florica cu curu-n zăpadă șî în zăpadă era un fier șî i-a intrat fieru-n cur; că Gicu s-a dus la veceu ș-a fost blana crăpată de ea, că era grasă șî el când a pus picioru a căzut în veceu; de trecea o oră, două șî nu sîmțai. O carte plină de peripeții, haz de necaz și povestiri care o să te facă să cazi din scaun de râs. O să vedem cum țâganii fierari românizați de la jumătatea secolului al XX-lea își duceau zilele, glumeau, petreceau, se certau, se împăcau, cum interacționau unul cu celălalt și cu românii. Un alt motiv pentru care am decis să pun în scris experiențele din copilăria tatălui meu este că majoritatea poveștilor cu sau despre țâgani (românizați sau nu) au fost scrise de cineva din afara neamului țâgănesc, care nu avea cum să înțeleagă trăirile și valorile neamului. Am pus descrierea 'țâgani fierari românizați' pentru a defini clar tipul de țâgani din carte. Am observat că în multe alte scrieri nu este clar, neputând să îți dai seama despre ce tip de țâgan se vorbește. Este ca o regulă nescrisă ca țâganii să știe foarte bine diferențele dintre neamuri; de exemplu, în cazul fierarilor, se puteau căsători numai în neam și priveau alte neamuri cu o oarecare reticență, având relații limitate între ei. Sper să portretizez cât mai corect fierarii și să aduc publicului larg o înțelegere mai bună a neamului. După cum se va vedea, sunt multe cuvinte scrise exact cum le pronunța tata sau ceilalți membri ai familiei mele, pentru a păstra autenticitatea, fie că pronunția sau cuvintele în sine sunt corecte gramatical/semantic sau nu. Când m-am apucat să pun în scris povestirile tatălui meu, am făcut-o ca pe o comemorare a străbunilor, ale căror povești și vieți, altfel, ar fi murit odată cu tata. Deși sunt amintirile din copilăria tatălui meu, întodeauna le-am văzut ca pe o fantezie, ca pe un univers total diferit, ca ceva ce nu poate să facă parte din realitate. Mi le spunea dimineața cu un ceai de zahăr ars, la prânz, și seara când îmi aducea napolitane de la bufet dar niciodată nu s-a săturat și niciodată nu i-a dispărut patosul din voce sau sclipirea din ochi. Poate chiar de aceea am ales să scriu cartea în vocea lui, ca să redau cititorului sentimentul de a sta cu el la masă, sub umbra viței, cu o bucată de cozonac și un pahar de vin în față, ascultând cu orele poveștile sale. În final, cartea asta este despre un om simplu care și-a trăit majoritatea vieții într-un sat, dar care a avut atât de multe de spus încât a trebuit să îi aduc un omagiu. Lectură plăcută, sau, cum ar zice tata: "Hai, mă, fă, domnișoară odată, că ne așteaptă lumea!".